11 ani de la tragedia din Colectiv: 65 de vieți pierdute și un sistem care încă nu poate oferi răspunsurile și soluțiile promise

Au trecut 11 ani de la noaptea în care România a încremenit în fața unei tragedii greu de imaginat. 30 octombrie 2015. Un concert rock, sute de tineri veniți să asculte muzică și câteva secunde în care totul s-a transformat într-un coșmar. 65 de oameni și-au pierdut viața, iar pentru supraviețuitori și familiile victimelor, timpul nu a reușit să vindece toate rănile. 

Au trecut 11 ani. S-au schimbat guverne, miniștri, conduceri de instituții. S-au făcut promisiuni, s-au anunțat reforme, s-au prezentat proiecte. Și totuși, România nu are nici astăzi funcționale cele trei noi centre pentru mari arși, promise după tragedie. Cele de la Timișoara, Târgu Mureș și București sunt încă în construcție, iar deschiderea lor este așteptată abia anul viitor. Între timp, pacienții cu arsuri grave continuă să fie trimiși la tratament în străinătate. Nu pentru că medicii români nu ar avea pregătirea necesară, ci pentru că infrastructura și capacitatea de tratament rămân insuficiente. 

Și nu este singura restanță a acestor 11 ani. Dosarul privind modul în care au fost tratați răniții după incendiu, infecțiile contractate în spitale și transferurile în străinătate nu este nici acum soluționat. În martie 2026, Înalta Curte a stabilit un termen de șase luni pentru finalizarea anchetei. Termenul a trecut. Răspunsurile întârzie în continuare. În fiecare an, pe 30 octombrie, se aprind lumânări. Se rostesc nume, se depun flori, se vorbește despre memoria victimelor. Sunt gesturi necesare, dar memoria nu poate ține loc de responsabilitate. Și nici de spitale.

Colectiv nu a fost doar un incendiu devastator. A devenit simbolul unor vulnerabilități grave ale sistemului: controale care nu au prevenit dezastrul, deficiențe în siguranța spațiilor publice și limite dramatice ale capacității de intervenție și tratament.

La 11 ani distanță, întrebarea nu este doar ce am învățat din acea noapte, ci și ce am schimbat cu adevărat. Pentru că o tragedie nu poate fi considerată o lecție învățată doar prin comemorări și declarații. Lecția se vede în măsurile luate, în instituțiile care funcționează, în viețile pe care statul este pregătit să le protejeze. 65 de oameni nu se mai întorc. Pentru familiile lor, 30 octombrie nu este o simplă dată din calendar. Este ziua în care viața s-a împărțit definitiv în două: înainte și după. Iar după 11 ani, România încă are de demonstrat că nu a uitat.